Privesc cum răsăritul îşi înalţă vesel şi timid membranele spre zborul de veci, aşteptând să treci pe poteca unde colindă dorul amintirea, chemându-te prin freamătul înflăcărat al pasiunii şi al cărnii, de care stă uneori lipit sufletul…O vertebră ruptă din trupul Soarelui pătrunde spre tine prin geamul spart al minţii şi bate cu disperare la fereastra zilei de azi, caută cheia care va despuia inima ferecată de orgoliu şi va spargee lanţul ipocrit ce desparte cele două stafii, devenite strigoi în nopţile lungi de chin şi nesomn. Strigătele înăbuşite de principii au ars din temelii casa noastră, acum doar Cerul, Vântul şi Lumina a rămas deasupa noastră, pentru a ne proteja, şi pentru a ne uni…Am rămas doar cu acelaşi cer, dar ne-am trădat altor anotimpuri, ne-am vândut lumii străine, condamnându-ne să existăm…
Uitând de noi, am început să trăim sub alte bolţi, să ne lăsăm spălaţi de alte ploi, îngropaţi în întunecimea altor nopţi, atârnând în suicid de frânghia pe care benevol am ales-o drept scut…Când corabia înaintează spre uscat, privim cu teamă şi speranţă de a reveni pe insula ce ne aparţinea, dorind s-o-necăm, lăsând-o să înfrunte părăsită lava vulcanului care nu aşteaptă noi peţitori, mai ales când istoriei i se pune punct, când virgulile sunt considerate de prisos, când doar o plapuma grea încălzeşte ochi îngheţaţi – plapuma morţii, salvarea…Când ne anunţă că vom ieşi într-un nou întins de ape suntem uitaţi de noi înşine, nemairecunoscând ochii din care am săpat izvoare şi buze din care ne-am înteţit setea călători prin deşert, atunci când fiecare sărut năştea o oază, o fibră de plăcere în ariditatea iadului şi a sângelui clocotind în căldura şi nebunia cărnii…
Când Soarele se ridică în tării, doar visul uitat păstrează amprenta existenţei noastre pe care n-o putem descifra şi doar în căderea luceferică din vis redevenim cei ce suntem cu adevărat, stând împreună în parcul ascuns în astral, savurându-ne picătură cu picătură, sufletul…
Marryanna's Weblog 