Marryanna’s Weblog

Privesc cum răsăritul îşi înalţă vesel şi timid membranele spre zborul de veci, aşteptând să treci pe poteca unde colindă dorul amintirea, chemându-te prin freamătul înflăcărat al pasiunii şi al cărnii, de care stă uneori lipit sufletul…O vertebră ruptă din trupul Soarelui pătrunde spre tine prin geamul spart al minţii şi bate cu disperare la fereastra zilei de azi, caută cheia care va despuia inima ferecată de orgoliu şi va spargee lanţul ipocrit ce desparte cele două stafii, devenite strigoi în nopţile lungi de chin şi nesomn. Strigătele înăbuşite de principii au ars din temelii casa noastră, acum doar Cerul, Vântul şi Lumina a rămas deasupa noastră, pentru a ne proteja, şi pentru a ne uni…Am rămas doar cu acelaşi cer, dar ne-am trădat altor anotimpuri, ne-am vândut lumii străine, condamnându-ne să existăm… Uitând de noi, am început să trăim sub alte bolţi, să ne lăsăm spălaţi de alte ploi, îngropaţi în întunecimea altor nopţi, atârnând în suicid de frânghia pe care benevol am ales-o drept scut…Când corabia înaintează spre uscat, privim cu teamă şi speranţă de a reveni pe insula ce ne aparţinea, dorind s-o-necăm, lăsând-o să înfrunte părăsită lava vulcanului care nu aşteaptă noi peţitori, mai ales când istoriei i se pune punct, când virgulile sunt considerate de prisos, când doar o plapuma grea încălzeşte ochi îngheţaţi – plapuma morţii, salvarea…Când ne anunţă că vom ieşi într-un nou întins de ape suntem uitaţi de noi înşine, nemairecunoscând ochii din care am săpat izvoare şi buze din care ne-am înteţit setea călători prin deşert, atunci când fiecare sărut năştea o oază, o fibră de plăcere în ariditatea iadului şi a sângelui clocotind în căldura şi nebunia cărnii… Când Soarele se ridică în tării, doar visul uitat păstrează amprenta existenţei noastre pe care n-o putem descifra şi doar în căderea luceferică din vis redevenim cei ce suntem cu adevărat, stând împreună în parcul asccuns în astral, savurându-ne picătură cu picătură, sufletul…

Ca o chiriţă care habar n-are de viaţă inundă de parfum un întreg oraş, anesteziat de căldură.

„Curat murdar!”- asta îi venea mereu în minte cînd medita la afaceriel dubioase ale societăţii…dar, în dimineaţa aceasta se simţea atât de liberă, atât de inocentă, atât de castă… încât trilurile fiecărei păsări păreau a se închina doar ei şi Universului său. O coajă de portocală a căzut din copac, sărutându-i pe buze dimineaţa – era o rază de soare: „prima sau ulrima?!”, se întreba ea… Era unica culoare de curcubeu pe o tabula rassa, unicul melc apărut pe frunze după ploaie, unicul fluture ce a supravieţuit metamorfozei de trăiri îngheţate.

Am îndrăznit să apindem lumina…

S-a trezit dimineaţa cu gust de nimic pe buze, cu amprenta unei vieţi pierdute pe umăr, cu genunchii înjosiţi de vise. La ora aceea era omul căruia îi lipseşte totul: adică nimic.

Se făcea că întâlnise un „El” care o chema înapoi, care îi cerea căderea din gol în negru, care-i ispitea în vis fericirea, alarmând o viaţă liniştită.

Lacrimile înăbuşeau sărutul iertării, îşi dorea mai mult ca orice să poată urâ, să fie dispreţuită de toţi,

Umbra terorizată de un vis a pălit în faţa luminii, în faţa răsăritului. O voluntară durere a pus în ştreang visele, cu împotrivire faţă de frumos, îngreţoşată de speranţele deşarte ale omenirii.

…o copilă terorizată de-un vis de fericire.

Lăsându-se aşezată pe o piatră, se pierdu purtată de vuietul din oase, care o măcinau ca pe un porc din care sfinţii de pe icoane s-au răsculat să facă pate în zi de post pentru că nu asistase la sfinţirea poamei. Zări pe o hârtie greţoasă o urmă de îngheţată, apoi îşi pipăi abdomenul în semn de vomă. Pentru un moment timpanul îi deveni greu, iar într-un altul era gata să plesnească. Copila îşi astupă ochii cu mâinile, dar nu avu curaj să strige. Coardele vocale înţepeneau în gâtul uscat de cugetare, uscat de dialogurile cu sinele. De data aceasta plămânii se lăsau zdrobiţi de tuse, iar buzele luceau muşcate de deranj. Se depărtă o clipă de cer şi-acu urmărea stelele în oglinda apei în care zări un chip de fecioară prins între ieri şi azi, chipul sfintei dezgustate de martiriul inutil adus atâtea secole la rând dragostei, bisericii, religiei în general. O şuviţă de sânge se prelinse din ochi după ce plesni un vas încordat, care nu lăsa ochii să se stingă nici pentru sicrie. Oja neagră, recent aplicată, grohăia pe unghii, slăbind şi mai mult legătura lor cu carnea. O stea căzu în apă şi ochii ei se desprinse de oglindă, se zăpăci şi căzu prizoniera nimicului, în cunoscutul oraş în care se adăpostise de-atunci spre vremea de-apoi.

Întunericul se înteţi, cunoştinţa deveni o iluzie de necontrolat, capul lovi piatra şi o pată roşie acoperi cuvintele scrise pe ea cu cretă albă: „La ce bun să iubim?!”

Este rătăcită din noaptea aceea: cînd i-a căzuit visul în prăpastie…

Acum cutreieră străzile străine cu indiferenţă spre unde merge, neutră faţă de ce a fost, este şi/sau ar putea să fie. Ajunge acasă după o noapte în care şi-a stins în plămâni stelele, se luptă fioros cu uşa în a cărei broască se blochează cheia ca să-i sporească plictiseala, apoi, întâmpinată de cele două pisici ale sale îşi sărută piciorul obosit şi naiv, sufocat de lumină, leneş şi nătâng în întuneric.

Stelele stinse-n plămâni au lăsat praf ca să le poată fi găsit momântul în zori, cînd luna va fi părăsită de soare, lăsată cu inima zdrobită. Copila visa să fie prăpastie: o gaură neagră care să înghită nimicul din oameni, căci anume nimicul îşi lăsase mantaua peste umerii ei, cucerind-o pînă-n subsol. Fără vreo urmă de tristeţe sau regret prive în jur  ca-ntr-un colosal pustiu al deşertăciunii. O plictiseau mai ales felinarele care ard noaptea: luminează atât de fals şi impropriu, încît lumina lor evocă dezgust.

Îşi aminti cât de prostesc urla câinele ăla negru, cu voce asurzitoare, la spatele său, gata s-o înhaţe, dar se mai şi gândi că e de datoria lui să-şi apere colţul de stradă… Îşi lăsă capul peste pervazul geamului, apoi se ridică, îşi sărută goliciunea pe obraz şi căzu în neştiinţă pentru mai multe ore, pentru mai multe stele căzute, căci aşa calcula ea timpul: în stele ce cad…

Soarele îi orbi chipul şi, cu o puternică greaţă blestemă scriptura care îi prezise căldură şi frig deopotrivă ca otravă.

Cu paşi ofiliţi ajunse în faţa pianului şi, cu câteva mişcări ratate ale degetelor încercă să-şi amintească măcar o frântură din trecut, dar fu-n zadar, îi păru rău pentru indifderenţa sa pentru întâia oară în viaţă, privi cu tristeţe la clape , înghiţi sec şi-şi zise: sunt Eu în Oraşul Nimicului.