De dorul tău…

Gol…în fiecare dimineaţă patul rămâne singur, fără tine, fără voi, de parcă nici n-aţi fi existat şi doar umbra trecutului mă consolează… El revine obosit în fiecare seară, ducându-ţi dorul… Eu, privesc cu durere toată goliciunea acestui aşternut, aşteptând parcă să răsai de după uşă şi să-mi zici: „Bună dimineaţa, cum ai dormit?!” sau de ce sânt supărată sau mă hlizesc… Mult timp înainte nimeni nu mă va mai întreba nimic dintre acestea, iar dacă o va face, nu va fi la fel ca atunci când mi-o spuneai tu. E greu să nu-ţi mai simt dimineaţa paşii umblând prin bucătărie, să nu mai simt căldura cu care m-ai obişnuit, să nu mai simt căldură… Sunt prinsă între mine şi eu, mereu cu gândul spre tine, mereu cu sufletul dus departe, acolo unde eşti tu, înaintând corabia spre lumină… De fiecare dată în urma ta rămân multe puncte de suspensie, multe întrebări şi răspunsuri şi multe amintiri care mă dor de plăcere, pentru că în toate se ascunde febra fericirii, în toate eşti tu, sunt cu tine…Ştiu că nu mai are rost să-ţi spun că nu vreau să mai pleci, că îmi lipseşti enorm, că vreau să fii etern lângă mine, aşa încât nici moartea să ne poată despărţi, dar e-n zadar! Rămân cu aaceleaşi lacrimi grele la despărţire, cu acelaşi suflet neîmpăcat, căruia îi lipseşti dintotdeauna şi aceeaşi privire care te caută pretutindeni…

Păpuşa

Iubeşte-ţi păpuşa de faianţă, frumosule,
Şi du-o pe aripi de vis în lumea ta.
Arată-i chipul tău rupt din icoană
Şi-n cioburi de clipe risipă
Prăpastia zidită pe pământ
Dintre lună şi soare.

Colind-o să prindă verdeaţă,
S-arunce prin geamuri
flori de mucegai,
Şi-n candelă-aprinsă
Lucească icoana
cea nouă,
cu sfinţii copii zugrăviţi,
cântând ode iubirii
în strana amurgului,
păscând oile cerului
în stâne din stele.

Cuprinde-ţi inima, frumosule,
Şi strânge-o tare la piept,
Să simţi cum găseşti ntr-un ciob,
Într-o păpuşă de faianţă,
Inima ta…
Cuprinde-o şi strânge-o la piept!

Destin


Toate-n lumea asta
nu-s decât
piesele dezasamblate
ale aceluiaşi mozaic.
Prozaic şi grotesc,
se toarce fir cu fir,
ghemul existenţei noastre.
Croşeta destinului
îl preia
şi-l prelucrează
după model ales…
Tort ţesut
pe pânza de păianjen.

Iluzii…
Stofă cernută de viaţă,
Care înşiră
frânghii
până pe aripile morţii…
Înrudite suflări de sânge
se preling în izvoare
şi nopţi…
Din noapte-n noapte
îşi reduc
stelele
numărul.

Se nasc alte lumini
Din fragede scântei
Şi tot făcliile
Care în ceară se topesc
Semnează
pactul dintre lumi
şi moarte,
vărsându-şi ceara
printre nori,
plecate în eternitate…

Anotimpul poeţilor …

A venit anotimpul poeţilor trişti
Şi beţi de plăcere arunca prăpăstii,
Scuipă nămol şi dăruie clipe…
Avânt îşi ia zborul cu frânte aripe,
Spre zări de smarald a-nnoptat fumegând…
Trec clipe ca gândul şi gânduri ca clipe,
Prelinge cerneala şi smoala revarsă
Să sfâşie nori prinşi în a cerului plasă.
În gropi Mariane îşi găsesc adăpostul
Şi-n ele-mpletind freamate de nălucă
Renunţă la ziua de azi şi de mâine…
…Şi pleacă!
Şi pleacă poeţii orbiţi de-mplinire,
Pleacă nebunii cei plini de iubire,
De artă, de slovă..
–   Ce crud e cuvântul!
Ce dulce-i amorul,
ce uşoară-i pieirea!
Ce ştii tu, copile,
de-mi citeşti poezia?!
Ce-nţelegi dintr-un vers
ce se rupe de viaţă?!
Amorul de sine e searbăd de tihnă,
Plecate profiluri în feţe de demoni
Se-nchină…sărută piciorul
sau urma tiranului
ce gâtul i-l ţine,
cătuşa cea grea de-l sugrumă şi-n oase…

Pioşi  plec poeţii în lumea lor verde
ca să culeagă nuci din curcubee,
să facă veşniciei scioci din stele,
pierdute poate-n trecerea
către un veşnic anotimp…

Antiteza hiperbolică dintre mine şi voi

Paloarea febrei din azur
Scântei pictează peste nori
Şi aburinde foi de vers,
Pe strune de mărgăritar,
Răsună ca-ntr-un bol de sticlă
Ce universul îl inundă
Cu al său glas de orgă…

Mii de şiruri se preling
În notele vărsate
De glasuri săltăreţe înălţând
Amurg şi răsărit.

Tresar din visul viu
Şi tot prin vis se-nnoadă
Lugubra existenţă
A foilor din cărţi.

Văd în copii poeţii
Ce-nalţă-n orizonturi
Cuvântul prea puternic
Şi prea puţin plătit.

Şi se perindă-n filmu-mi
Feţi de cenuşă care
E carnea putrezită-
Lipsă de suflet viu.

Delir, într-o suflare
Cuprind viaţa-mi toată
Şi-o învelesc în giulgiuri
Cu luminatele-mi coroane
Din păpădia primăverii:
Cea tainică lumină
Ce dă speranţă ierbii
De-a mai trăi vreodată.

Ghimpi arşi între ruine
De piedestale rupte,
Ghimpi smulşi dintr-o coaroană
A unei suferinţi cumplite…

O cruce…
Sensul însăşi
În ea-şi ascunde miezul
Împrăştiat bezmetic
Prin ruptele vertebre.
Un fluture – omidă
E desenat pe suflet
Trecând metamorfoza…

Substanţa cenuşie,
Când domină cenuşa,
O scutură de vânturi
Şi-o spală-n lungi şiroaie
De lacrimi ce domină
A lumii boltă neagră.

Pierdut e universul
în soare şi răsfăţ
De la o grea mantie
Tradusă-n sentimente
Şi înecată-n clipe…

Urmându-şi cursul, timpul,
Se-nşiră pe-ndelete,
Suflându-şi lumânarea
De „este” şi de „nu-i”.

Plimbări prin parcul verde
Cu frunze-ntunecate
De-un verde ce apasă
Răceala din priviri.

Renaşterea din flori
Dă naştere la gânduri
Care îmi curg pe foaie
Şi tăinuie-adevărul
În alte zeci de foi…

Spre-acolo

Febra autumnală
a cuprins toţi copacii
şi inima mea.
Vara a înghiţit
zborul pufului
născut în plopi
şi, disperate,
frunzele-şi plâng copiii-
jertfa brizei
care anunţă
o furtună
pe ape.

Văile şterse
se ating
în ochii candelabrului
ce-şi închide
în fiecare noapte
pleoapele…

Când dimineţile
storc lacrimi,
din luceferi
tresar,
de dorul tău,
de fericire,
privind icoana
ce creşte în mine
în urma umbrei tale…

Şi gândul meu
aşteaptă-n tihnă
la răscrucea
dintre eu şi tu…
în acelaşi loc
în care
ne-am pictat
în culori vii
viitorul.

…urmeaz-o iarnă grea…

O altă cale


Există o zare depărtată
ascunsă în frecvenţele  Universului.
Speranţele se pierd
numai în umbrele nedorinţei.
Eferverscenţă.
Tăcere măgulită de mii de zâmbete,
de-atâtea sclipiri
din ochi-mi vicleni…
Tăcere pătrunsă de   feromoni
Feriţi de mecanizarea materialistă.

Trandafirii îşi lasă petalele
să plângă peste mine,
când fierul căzut la pământ
mi-a diluat echilibrul …
nici boxele nu mai au putere
de-a deranja flăcările
ce-n mine dau culoare ruginii.

Bătăile ei  sufocate
sună tot mai înnăduşitor
din piept
până-n creier.
Gropiţa din obrazul stâng
trădează legile anatomiei
care ne fac suspecţi.

Gesturi bolnăvicioase,
pline de farmec,
mă fac să văd
cât şarm a ascuns pe sub piele
natura în mine.

Expediţie cu urmări exacte,
cu aşteptări pe potrivă,
care surpă orice umbră
între incertitudine şi disperare.
Iluzoriile personaje
sunt chei rătăcite
în mecanica fericirii.

Visele duc în realitatea sigură
pe care o creăm
în clipe ce se scurg greu,
dar nu şi insuportabil.

Scenariul neschimbat în circuit
induce oglinzi în eroare
şi scapi
doar dacă-ncepi să vezi,
să miroşi, să simţi
şi să crezi…

Imaginile pe care le urmăreşti
din piesele ce n-au loc într-un mozaic
îşi schimbă forma
numai când zâmbeşti
viclean în oglinda circuitului
şi rima ta
îţi hotărăşte  soarta
prin tine.

Sufocată,
Liberă,
Nerăbdătoare,
Îi fac speranţei loc în braţele mele…

Epistolă

Voi ridica mereu mai îndrăzneţ
Catargul care va-ndrăzni să piară-n mare..
Voi construi un templu şi din el
Voi renăştea sublima ta visare.

Adun catarg lângpă catarg
Şi adunându-le, voi dăinui prin tine,
Renască veşnicia din neant
Şi nască paradisul din genune!

Sumbru şi trist, poet imaculat,
Ascuns în lumi de ceaţă şi-ntuneric
Prăpastie, lumină şi fiori…
Ziceai ceva de un pământ himeric?!

Încleie sorţi pe foaia ta gălbuie
Şi dă-le viaţă, avânt şi chiar culoare;
Fii ploaia cea cu soare – curcubeu
Şi nu privi la cele trecătoare.

Materie de suflet, domini în lumi de lut,
În lumi în care oameni-s de paie,
Când ochiul meu se plimbă-ntr-un oraş pierdut
Nevrând să vrei, refugiat in ploaie.

Lacrimi din cer cobor mereu să spele
Păcate, nedreptate şi durere.
Eşti jertfă, iar acestea sunt sechele
Care-ţi apasă greu peste pleoapă.

Nu vreau să fac o rimă, nici că ştiu
Târziul ce ne leagănă pe braţe
Dar tre să fiu fără a vrea să fiu,
Târziu, şi fii şi tu, chiar dacă-n umbra.

Nu vezi lumina?Cum s-o vezi
atâta timp cât o ascunzi în tine?
I-ai pus şi lacăt şi, în lungi tăceri,
Nu vrei să te înalţi dintre ruine.

Să piară-oraşul asta şi-alte lumi?
Cu tine-odată ar piere lumea toată
Poet- Luceafăr tăinuit printre genuni,
Phoenixul ce-şi aruncă spuza-n apă.

Cu ea şi chiar din ea vei răsări
Ca soare-le-n pereţi de piramide
Şi ca un Rha, vei naşte primăveri,
Născând fiori şi-n inime perfide.

Poet ascuns, neinţeles de lume,
Dar stând la loc de cinste-ntre poeţi.
Sunt morţi?!Eroare!Sunt în veşnicie,
La fel de veşnici cum necontenit e timpul.

Şi poate n-o fi ceas..Dar ce e ceasul
În eu, în tine, -n tu de-odinioară,
Când dai răgaz, învrednicindu-ţi gândul
Şi prefăcându-l în paşi de fecioară?!

Nu baţi la uşi, şi totuşi, eşti în case-
Trăieşti în inimi care ştiu să simtă,
Ce simt cu îndrăzneală întuneric
Şi îl înfruntă, îl prefac cenuşă!

De ce poete, când trăieşti în casa-mi,
Te temi să-mi baţi semeţ la uşă?
Şi zeci de uşi, o fi şi sute, poate..
Şi toate aşteptând a fi deschise..

În vise, să creadă alţii că trăiesc!Realitatea
Nu e-n clădiri şi străzi din astă lume,
Toate-s în noi, ba chiar şi cerul
E-n noi,eşti tu, sau sunt eu poate…

Plutesc în infinitul de-adevăruri,
Dar nu plutim cu toţii, sunt doar unii,
De care acei orbi ce-ar vrea să-nchid pleoapa
Zic despre noi râzând : „Nebunii!”.

Şi sunt nebună de renasc,poete!
Renasc,citesc scrisori din altă lume
Şi-ţi scriu timid, vrând ca să surp blestemul
Crezi că poeţii se-ntâlnesc doar pe perete?!

Nu las să-mi dea convingeri muritorii,
Ci-ţi scriu epistola care îmi curge-n vene
Aşa cum a tot curge sânge-n oameni,
Al lor e roşu, al nostru-o fi albastru?!

Ne zic „nebuni”, dar ei nu vad că sunt nebunii,
Sunt orbi, preasfinte, asta mă-nfioară!
Pierdute existenţe iluzorii, valabile numai în foi de buletine,
Poete, alungă freamătul din tine!

Ne vom retrage intr-o zi în sat, la vale,
În sacrul sat în care semăna-vom grâul,
Şi-l vom tot semăna, iar ei, sărmanii,
Rămâne-vor să curgă-n moarte lumi, la fel ca râul.

Dar, nu uita, poete, de voinţă
Chiar de nu vrei, eşti obligat s-o ai!
Iar existenţa, cât n-o fi de sumbră,
Viaţa-n sine, ia-o ca credinţă….

Şi fă-ţi un crez al tău de-a face bine,
De-a fi mai bine decât eşti, nu decât alţii,
Înalţă din abis lumina peste ceaţă
Şi nu uita că eşti lumină, crede-n tine!

Opreşte-te…

Opreşte-te o clipă,
Viaţă strangulată,
Cântă-mi fără de pripă
Doina demult uitată,
S-aud cum simfonia
Vieţii de la ţară
Întrece omenia,
Sluţenia doboară.

Opreşte-te, odorule,
Opreşte-a lumii grabă,
Sau las-o să se ducă,
Că tot ne e degeaba,
Doar eu cu tine-n crânguri
Să stau şi să contemplu
Cele din urmă gânduri
Dintr-un sicriu funebru.

Opreşte-te şi-apasă
Butonul care  doare,
Să simt doar eu durere,
Iar ei să vadă  soare,
Să simt doar eu căldura
Care o să mă-ngroape
Din vanitate, ură,
Invidie de aproape…

Opreşte-te odată!
Lasă-i să savureze
Încă un veac de patimi,
Dorind să se distreze!
Lasă-i să-şi vadă pata,
Dă-mi mie suferinţa,
Şi satură-i odată
Pân’ a le scri sentinţa.

Opreşte-te o clipă,
Mai lasă-i să respire,
Mai lasă-i să plutească
În trup  condus de fire,
Opreşte-te s-adape
Nesăţiosul trup,
Iar fluxul ne-ntrerupt
Pe mine să mă-ngroape.

Autodistrugere

S-a  declanşat alarma,
autodistrugerea
face norii să roşească
de cer plesnit,
de cuget amorţit,
de piept gol,
iar porcul care m-a râmat
nu îndrăzneşte să mai scrie,
pentru că foile ard
sub pernele ude,
sub ochiul spart,
în formele zdrobite…

S-a declanşat stihia,
bolta s-a rupt şi curge
noian murdar trecutul,
ars viitor vesteşte,
prins echilateral
şi nu mai scrie versul:
de scrie-i gol şi crapă
în mine o arteră,
să nu ajung vreodată
să mai primesc scrisoarea
cu condamnarea scrisă,
sentinţa e  semnată!

Am apăsat butonul
să declanşăm stihia,
tăcuţi, copiii lumii,
urâtă lege-a junglei
ai aplicat pe mine
şi-n condamnarea care
prin mine ai semnat-o
crezând la o adică
că îţi vei face rău,
iar foile ard,
sentimente îngheaţă,
pernele plâng,
iar stihia mă turbă…

Nimic…

Nimicul ajuns la limita disperării
Şi-a-njghebat gheara-n mine
De când nu mai e nici seară
Şi nici dimineaţă…

Pleoapele cad grele peste apus
Peste răsărit blestemat…
Mantia ce-ngrelat-a umerii
Acum i-a strivit…

Prin sânge, curge copilul din mine,
Curge copilul din noi,
Avidă dorinţă de-a te vedea,
Orfană dorinţă de-a te cunoaşte…

Nimicul a sângerat pleoapele
Din lacrimile pierdute spre nicăieri,
Cu lacrimi care nu se pot naşte
În sânge strivit de nimic…

Miros lacrimi cu aromă de ojă,
Pudoare ce scuteşte nelinişti,
Copil intoxicat de nelinişti,
Care mă va blestema ca şi tine!

Îmi curge globulele albe,
Vin racii să-mi ude pleoapa
Cu sângele strâns din nimic,
Cu valul vărsat peste mine…

O foarte lentă moarte de dragoste,
În globule, dispreţ între celule
Şi inconformitate pentru ce nu-i
Şi nici se va sfârşi vreodată…

Montaj imperfect,
dragoste mozaica,
senzatzii oarbe,
tacere-n cratima dintre silabe.

Un alt geam spart,
zile pierdute
pe-un Drum al Crucii,
pe-un scaun al condamnarii…

Petale care dor
aruncate peste miri
la ieshirea din biserica…
oroare…

Saltele cu ghimpi,
suflet indesat
shi golit
de iluzii…

Pluvial suflet
peste nouri de ceatza,
peste tronuri cazute,
peste salcii ce plang.

Montajul imperfect
in geamul spart
de petale ce dor
pe saltele cu ghimpi.

Dragoste mozaica,
zile pierdute,
suflet pluvial,
golit de iluzii…

Azi

Azi am privit pe geam
şi-am văzut cum îmbătrânesc poeţii
la lumina lunii…
Ieri te-am privit în ochi
şi-am simţit cât de tare îmbătrâneşte
depărtarea…
Priveşte-te în oglindă
să vezi cât de mult a îmbătrânit
eul meu în tine…
Priveşte luna când cauţi ploaia
să vezi cât de tânăr e viitorul
în ziua de mâine…

Tablou


Pânza pe care am pictat
a suferit eşec
în cărţile de necromanţie.
Culorile au curs
şi un negru penel străin
i-a sugrumat curcubeului zâmbetul.
Lăsând pânza să-şi soarbă uleiul
mm găsit-o uscată,
ştearsă şi moartă.
Melcii au rugumat-o
când îi făceam molitva
pe lumina pânzei de ieri.
Am revenit
când rama i-a-ncolţit mucegaiul
pe marginea iluziei de culori.
A curs curcubeul
şi zâmbetul lui
a trădat penele din oglindă.
Pânza a putrezit…
roasă de melci,
urmărită de ciorile din călimară.
Aroma de mucegai
a strivit florile de lângă icoană,
care nu au culori.
S-a descompus busuiocul
în mucegai,
ros de melci cu peniţă ce tace…

Fum de ţigară

O ţigară pentru fiecare noapte,
cu fum înăbuşitor, cu ochii în stele.
O ţigară şi o călătorie în fiecare noapte,
aripi înşeuate-n zbor pe Calea Lactee,
o ţi gară închinându-se întregii Galaxii.
Fumul alb topeşte plămânii bolnavi
de când mi-am trimis în călătorie,
pe fumul de ţigară, ştiinţa zilei de Apoi.
O noapte albă în fiecare ţigară,
un cer cu stele în fiecare moleculă de fum
ce amorţeşte nasul să nu simtă izul laptelui.
O călătorie prin Univers cu aripi ce cresc
înaintând spre plămânii bolnavi
ai unui poet care pentru fiecare noapte
a stins în sine-o ţigară.

Clepsidră

Am rămas singură cu el – ambii prinşi într-o clepsidră,
Ucigătoare fantomă a trecutului – impersonal viitor,
Copil ale cărui aripi vibrează în nisip când cade,
Un colibri cărui inima nu-i mai bate-n zbor,
Rămas fără ea de amor către-o floare,
Ofilită suflare pe Calea de Veci,
Stinsă iluzie între pietre şi ape
Peste ape, sub curcubeu,
Sub nori şi iluzii
Sub stele
Să ne despartă
Tulburată  privire
Ascunsă sub curcubeu,
Într-o iluzie dintre pietre şi ape,
Păşind spre Calea de Veci peste noi,
Într-o floare ce-a scurs nectar din iubire,
Iubind un colibri cărui nu-i bate inima-n zbor,
Când cade în nisip amăgit de un copil care râde,
Impersonala fantomă a trecutului – ucigătoare în viitor
Mă lasă singură cu gândul că suntem împreună, într-o clepsidră.

Ofilire


În loc de prolog:
Mi se usucă frunza, iubite,
În noaptea condamnată iubirii
Când iarăşi sparge bolta, cu ochi,
Calea Lactee.

Îmi veştezeşte ramul,
Mi se scurtează vena
Din crengi fără de  freamăt,
Din voci fără suspine…

Iar s-a aprins lumina
Şi-o lacrimă căzut-a
Dintr-un amor fierbinte
Surpând durerea mea.

Într-o cădere stinge
Pleoapa mea cometa
Ce-n negri ochi căzut-a
Pe cosmos îngrelat.

Albastra licărire
Se bucură şi cade
În dragoste, pe mine,
Beată de neştiinţă.

Sunt trasă-n găuri negri
De vlaga ce-n tulpină
A mai salvat amorul
De tine-ndoliat.

Simt că iubesc, şi totuşi,
Ştiu că te pierd în mine,
Mă pierd în noi şi cerul
Cu fulger mă loveşte.

Vorbesc dealuri cu mine
Sperând s-auzi degrabă,
Cât vremea nu dispare,
Cât ceasul n-a mai stat.

Mi se usucă frunza,
Îmi cade ramu-n beznă,
Pentru că vine ploaia,
Fiind că amorţesc…

Eu

M-am lăsat prinsă-n grotesc,

Între două paranteze-

Din prostie în firesc

Ca din aer pe faleze.

M-am lăsat prinsă-n grămezi

De romane şi iluzii,

Înecândumă-n zăpezi

Care spală de confuzii.

M-am lăsat dusă de val

De un termen dintr-o carte

Şi trezindu-mă-n astral

Am aflat că sunt aparte.

Dintr-o carte cu poveşti

Am zburat în zori spre lume

Şi iluzii nefireşti

M-au făcut un prost pe bune.

Am ieşit din labirint

Şi-am visat a face carte,

Botezată cu argint

Sunt un prost ce n-are parte.

Versul meu sună greoi,

Mai e sec şi fără sevă

Şi ca oaia printre oi

Mă agit să facem grevă.

Trasă de păr în grotesc

Sunt un prost ce n-are carte

Şi ca oaia în Ceresc

Aş vrea să mă ştiu aparte.

Port durerea între foi,

Atârnată de cuvinte:

Sunt o oaie printre oi

Ce caută-n carte minte.

File de jurnal

Privesc cum răsăritul îşi înalţă vesel şi timid membranele spre zborul de veci, aşteptând să treci pe poteca unde colindă dorul amintirea, chemându-te prin freamătul înflăcărat al pasiunii şi al cărnii, de care stă uneori lipit sufletul…O vertebră ruptă din trupul Soarelui pătrunde spre tine prin geamul spart al minţii şi bate cu disperare la fereastra zilei de azi, caută cheia care va despuia inima ferecată de orgoliu şi va spargee lanţul ipocrit ce desparte cele două stafii, devenite strigoi în nopţile lungi de chin şi nesomn. Strigătele înăbuşite de principii au ars din temelii casa noastră, acum doar Cerul, Vântul şi Lumina a rămas deasupa noastră, pentru a ne proteja, şi pentru a ne  uni…Am rămas doar cu acelaşi cer, dar ne-am trădat altor anotimpuri, ne-am vândut lumii străine, condamnându-ne să existăm…

Uitând de noi, am început să trăim sub alte bolţi, să ne lăsăm spălaţi de alte ploi, îngropaţi în întunecimea altor nopţi, atârnând în suicid de frânghia pe care benevol am ales-o drept scut…Când corabia înaintează spre uscat, privim cu teamă şi speranţă de a reveni pe insula ce ne aparţinea, dorind s-o-necăm, lăsând-o să înfrunte părăsită lava vulcanului care nu aşteaptă noi peţitori, mai ales când istoriei i se pune punct, când virgulile sunt considerate de prisos,  când doar o plapuma grea încălzeşte ochi îngheţaţi – plapuma morţii, salvarea…Când ne anunţă că vom ieşi într-un nou întins de ape suntem uitaţi de noi înşine, nemairecunoscând ochii din care am săpat izvoare şi buze din care ne-am înteţit setea călători prin deşert, atunci când fiecare sărut năştea o oază, o fibră de plăcere în ariditatea iadului şi a sângelui clocotind în căldura şi nebunia cărnii…

Când Soarele se ridică în tării, doar visul uitat păstrează amprenta existenţei noastre pe care n-o putem descifra şi doar în căderea luceferică din vis redevenim cei ce suntem cu adevărat, stând împreună în parcul ascuns în astral, savurându-ne picătură cu picătură, sufletul…

Dor de mine, dor de voi…

Am plecat fără să mă uit măcar o dată înapoi şi mă tot întreb: “oare cum se poate?!…”

Mi-e dor de mine şi de voi. Storc cuvintele în creieru-mi bolnav, le răsucesc, le împletesc şi apoi ard ţesătura lor. Ce greu e să aştepţi! Doar în aşa mod pot simţi cu adevărat Timpul, altfel nici nu mai există pentru mine, mai ales în nebuna obsesie de îmbătrânire şi-n goana asta după idealuri ce s-a surpat demult, lăsând în urmă doar pulberea cotidianului care îmi pare prea sec, prea prostesc, prea gol şi fără de rimă… Inspiraţia stă chiar în faţa mea, în cana de ceai pe care o sorb necontenit, dar mă plictiseşte… Prefer să mă aflu în acest moment într-o clasă, înăduşită de căldură, plictisită de prelegerile unui prof care vrea să mă ruineze până la perfecţiune, alături de feţe pe care stau încrustate cuminţi urme de viaţă, cu o carte încă nedeschisă în faţă, cu un caiet al cărui miros mă incită spre descoperiri fantastice în coaja de mesteacăn, spre o ploaie sau un fulg de partea cealaltă a ferestrei pe care mă pierd cu privirea mereu îndreptată spre cer, cu ţărână sub unghii, cu pixul de sub peniţa căruia iese o caligrafie oribilă, greu descifrabilă, dar în care îmi ascund bătăile inimii. Habar nu am ce am făcut, sau dacă e bine sau rău şi apoi mai este chemarea…glasul care nu mă lasă să dorm noaptea liniştită, care-mi zguduie sufletul şi creierul…De unde naiba s-au luat toate astea în mine?! De unde le-am adunat atâtea?! În imensa goliciune ce am creat în mine după multă şi deplină viaţă apar alte întrebări şi alte răspunsuri…alt mod de a spune: „ sunt aceeaşi eu!” . Înafară de dor mai este şi ura pe care o dezvolt, ura pentru tot ce las să se întâmple în viaţa mea şi mai ales pentru visele care mi-a prezic… Sunt plictisită de viitor, de ceea ce văd în vise, de durerea pe care de mult n-am simţit-o şi de care mi-e dor, plictisită de tabula rasa care sunt eu! Şi când mă gândesc că am pornit de acolo…De unde puteam să iubesc şi să visez cu ochii minţii… Am dat pagină peste pagină şi nimic nu s-a schimbat, adică s-a schimbat totul devenind un nimic universal egocentric. Sunt plictisită de ceea ce ştiu şi de ceea ce nu ştiu că ştiu. Stau la răscruce şi privesc în vidul de care mi-e greaţă, nu vreau să privesc în viitor şi mai ales să mai văd măcar ce mi se sugerează de undeva, străin de subconştientul meu, vreau doar o clasă de oameni cu care să discut uneori, un profesor care stăruie să-i însuşesc materia, o geantă de cărţi şi în fiecare dimineaţă norocul de a fi printre toţi când sună clopoţelul să mergem la ore…