Marryanna’s Weblog

Iubeşte-ţi păpuşa de faianţă, frumosule,
Şi du-o pe aripi de vis în lumea ta.
Arată-i chipul tău rupt din icoană
Şi-n cioburi de clipe risipă
Prăpastia zidită pe pământ
Dintre lună şi soare.

Colind-o să prindă verdeaţă,
S-arunce prin geamuri
flori de mucegai,
Şi-n candelă-aprinsă
Lucească icoana
cea nouă,
cu sfinţii copii zugrăviţi,
cântând ode iubirii
în strana amurgului,
păscând oile cerului
în stâne din stele.

Cuprinde-ţi inima, frumosule,
Şi strânge-o tare la piept,
Să simţi cum găseşti ntr-un ciob,
Într-o păpuşă de faianţă,
Inima ta…
Cuprinde-o şi strânge-o la piept!

Toate-n lumea asta
nu-s decât
piesele dezasamblate
ale aceluiaşi mozaic.
Prozaic şi grotesc,
se toarce fir cu fir,
ghemul existenţei noastre.
Croşeta destinului
îl preia
şi-l prelucrează
după model ales…
Tort ţesut
pe pânza de păianjen.

Iluzii…
Stofă cernută de viaţă,
Care înşiră
frânghii
până pe aripile morţii…
Înrudite suflări de sânge
se preling în izvoare
şi nopţi…
Din noapte-n noapte
îşi reduc
stelele
numărul.

Se nasc alte lumini
Din fragede scântei
Şi tot făcliile
Care în ceară se topesc
Semnează
pactul dintre lumi
şi moarte,
vărsându-şi ceara
printre nori,
plecate în eternitate…

A venit anotimpul poeţilor trişti
Şi beţi de plăcere arunca prăpăstii,
Scuipă nămol şi dăruie clipe…
Avânt îşi ia zborul cu frânte aripe,
Spre zări de smarald a-nnoptat fumegând…
Trec clipe ca gândul şi gânduri ca clipe,
Prelinge cerneala şi smoala revarsă
Să sfâşie nori prinşi în a cerului plasă.
În gropi Mariane îşi găsesc adăpostul
Şi-n ele-mpletind freamate de nălucă
Renunţă la ziua de azi şi de mâine…
…Şi pleacă!
Şi pleacă poeţii orbiţi de-mplinire,
Pleacă nebunii cei plini de iubire,
De artă, de slovă..
–   Ce crud e cuvântul!
Ce dulce-i amorul,
ce uşoară-i pieirea!
Ce ştii tu, copile,
de-mi citeşti poezia?!
Ce-nţelegi dintr-un vers
ce se rupe de viaţă?!
Amorul de sine e searbăd de tihnă,
Plecate profiluri în feţe de demoni
Se-nchină…sărută piciorul
sau urma tiranului
ce gâtul i-l ţine,
cătuşa cea grea de-l sugrumă şi-n oase…

Pioşi  plec poeţii în lumea lor verde
ca să culeagă nuci din curcubee,
să facă veşniciei scioci din stele,
pierdute poate-n trecerea
către un veşnic anotimp…

Paloarea febrei din azur
Scântei pictează peste nori
Şi aburinde foi de vers,
Pe strune de mărgăritar,
Răsună ca-ntr-un bol de sticlă
Ce universul îl inundă
Cu al său glas de orgă…

Mii de şiruri se preling
În notele vărsate
De glasuri săltăreţe înălţând
Amurg şi răsărit.

Tresar din visul viu
Şi tot prin vis se-nnoadă
Lugubra existenţă
A foilor din cărţi.

Văd în copii poeţii
Ce-nalţă-n orizonturi
Cuvântul prea puternic
Şi prea puţin plătit.

Şi se perindă-n filmu-mi
Feţi de cenuşă care
E carnea putrezită-
Lipsă de suflet viu.

Delir, într-o suflare
Cuprind viaţa-mi toată
Şi-o învelesc în giulgiuri
Cu luminatele-mi coroane
Din păpădia primăverii:
Cea tainică lumină
Ce dă speranţă ierbii
De-a mai trăi vreodată.

Ghimpi arşi între ruine
De piedestale rupte,
Ghimpi smulşi dintr-o coaroană
A unei suferinţi cumplite…

O cruce…
Sensul însăşi
În ea-şi ascunde miezul
Împrăştiat bezmetic
Prin ruptele vertebre.
Un fluture – omidă
E desenat pe suflet
Trecând metamorfoza…

Substanţa cenuşie,
Când domină cenuşa,
O scutură de vânturi
Şi-o spală-n lungi şiroaie
De lacrimi ce domină
A lumii boltă neagră.

Pierdut e universul
în soare şi răsfăţ
De la o grea mantie
Tradusă-n sentimente
Şi înecată-n clipe…

Urmându-şi cursul, timpul,
Se-nşiră pe-ndelete,
Suflându-şi lumânarea
De „este” şi de „nu-i”.

Plimbări prin parcul verde
Cu frunze-ntunecate
De-un verde ce apasă
Răceala din priviri.

Renaşterea din flori
Dă naştere la gânduri
Care îmi curg pe foaie
Şi tăinuie-adevărul
În alte zeci de foi…

Febra autumnală
a cuprins toţi copacii
şi inima mea.
Vara a înghiţit
zborul pufului
născut în plopi
şi, disperate,
frunzele-şi plâng copiii-
jertfa brizei
care anunţă
o furtună
pe ape.

Văile şterse
se ating
în ochii candelabrului
ce-şi închide
în fiecare noapte
pleoapele…

Când dimineţile
storc lacrimi,
din luceferi
tresar,
de dorul tău,
de fericire,
privind icoana
ce creşte în mine
în urma umbrei tale…

Şi gândul meu
aşteaptă-n tihnă
la răscrucea
dintre eu şi tu…
în acelaşi loc
în care
ne-am pictat
în culori vii
viitorul.

…urmeaz-o iarnă grea…

Există o zare depărtată
ascunsă în frecvenţele  Universului.
Speranţele se pierd
numai în umbrele nedorinţei.
Eferverscenţă.
Tăcere măgulită de mii de zâmbete,
de-atâtea sclipiri
din ochi-mi vicleni…
Tăcere pătrunsă de   feromoni
Feriţi de mecanizarea materialistă.

Trandafirii îşi lasă petalele
să plângă peste mine,
când fierul căzut la pământ
mi-a diluat echilibrul …
nici boxele nu mai au putere
de-a deranja flăcările
ce-n mine dau culoare ruginii.

Bătăile ei  sufocate
sună tot mai înnăduşitor
din piept
până-n creier.
Gropiţa din obrazul stâng
trădează legile anatomiei
care ne fac suspecţi.

Gesturi bolnăvicioase,
pline de farmec,
mă fac să văd
cât şarm a ascuns pe sub piele
natura în mine.

Expediţie cu urmări exacte,
cu aşteptări pe potrivă,
care surpă orice umbră
între incertitudine şi disperare.
Iluzoriile personaje
sunt chei rătăcite
în mecanica fericirii.

Visele duc în realitatea sigură
pe care o creăm
în clipe ce se scurg greu,
dar nu şi insuportabil.

Scenariul neschimbat în circuit
induce oglinzi în eroare
şi scapi
doar dacă-ncepi să vezi,
să miroşi, să simţi
şi să crezi…

Imaginile pe care le urmăreşti
din piesele ce n-au loc într-un mozaic
îşi schimbă forma
numai când zâmbeşti
viclean în oglinda circuitului
şi rima ta
îţi hotărăşte  soarta
prin tine.

Sufocată,
Liberă,
Nerăbdătoare,
Îi fac speranţei loc în braţele mele…

Opreşte-te o clipă,
Viaţă strangulată,
Cântă-mi fără de pripă
Doina demult uitată,
S-aud cum simfonia
Vieţii de la ţară
Întrece omenia,
Sluţenia doboară.

Opreşte-te, odorule,
Opreşte-a lumii grabă,
Sau las-o să se ducă,
Că tot ne e degeaba,
Doar eu cu tine-n crânguri
Să stau şi să contemplu
Cele din urmă gânduri
Dintr-un sicriu funebru.

Opreşte-te şi-apasă
Butonul care  doare,
Să simt doar eu durere,
Iar ei să vadă  soare,
Să simt doar eu căldura
Care o să mă-ngroape
Din vanitate, ură,
Invidie de aproape…

Opreşte-te odată!
Lasă-i să savureze
Încă un veac de patimi,
Dorind să se distreze!
Lasă-i să-şi vadă pata,
Dă-mi mie suferinţa,
Şi satură-i odată
Pân’ a le scri sentinţa.

Opreşte-te o clipă,
Mai lasă-i să respire,
Mai lasă-i să plutească
În trup  condus de fire,
Opreşte-te s-adape
Nesăţiosul trup,
Iar fluxul ne-ntrerupt
Pe mine să mă-ngroape.

S-a  declanşat alarma,
autodistrugerea
face norii să roşească
de cer plesnit,
de cuget amorţit,
de piept gol,
iar porcul care m-a râmat
nu îndrăzneşte să mai scrie,
pentru că foile ard
sub pernele ude,
sub ochiul spart,
în formele zdrobite…

S-a declanşat stihia,
bolta s-a rupt şi curge
noian murdar trecutul,
ars viitor vesteşte,
prins echilateral
şi nu mai scrie versul:
de scrie-i gol şi crapă
în mine o arteră,
să nu ajung vreodată
să mai primesc scrisoarea
cu condamnarea scrisă,
sentinţa e  semnată!

Am apăsat butonul
să declanşăm stihia,
tăcuţi, copiii lumii,
urâtă lege-a junglei
ai aplicat pe mine
şi-n condamnarea care
prin mine ai semnat-o
crezând la o adică
că îţi vei face rău,
iar foile ard,
sentimente îngheaţă,
pernele plâng,
iar stihia mă turbă…

Nimicul ajuns la limita disperării
Şi-a-njghebat gheara-n mine
De când nu mai e nici seară
Şi nici dimineaţă…

Pleoapele cad grele peste apus
Peste răsărit blestemat…
Mantia ce-ngrelat-a umerii
Acum i-a strivit…

Prin sânge, curge copilul din mine,
Curge copilul din noi,
Avidă dorinţă de-a te vedea,
Orfană dorinţă de-a te cunoaşte…

Nimicul a sângerat pleoapele
Din lacrimile pierdute spre nicăieri,
Cu lacrimi care nu se pot naşte
În sânge strivit de nimic…

Miros lacrimi cu aromă de ojă,
Pudoare ce scuteşte nelinişti,
Copil intoxicat de nelinişti,
Care mă va blestema ca şi tine!

Îmi curge globulele albe,
Vin racii să-mi ude pleoapa
Cu sângele strâns din nimic,
Cu valul vărsat peste mine…

O foarte lentă moarte de dragoste,
În globule, dispreţ între celule
Şi inconformitate pentru ce nu-i
Şi nici se va sfârşi vreodată…

Montaj imperfect,
dragoste mozaica,
senzatzii oarbe,
tacere-n cratima dintre silabe.

Un alt geam spart,
zile pierdute
pe-un Drum al Crucii,
pe-un scaun al condamnarii…

Petale care dor
aruncate peste miri
la ieshirea din biserica…
oroare…

Saltele cu ghimpi,
suflet indesat
shi golit
de iluzii…

Pluvial suflet
peste nouri de ceatza,
peste tronuri cazute,
peste salcii ce plang.

Montajul imperfect
in geamul spart
de petale ce dor
pe saltele cu ghimpi.

Dragoste mozaica,
zile pierdute,
suflet pluvial,
golit de iluzii…

Azi am privit pe geam
şi-am văzut cum îmbătrânesc poeţii
la lumina lunii…
Ieri te-am privit în ochi
şi-am simţit cât de tare îmbătrâneşte
depărtarea…
Priveşte-te în oglindă
să vezi cât de mult a îmbătrânit
eul meu în tine…
Priveşte luna când cauţi ploaia
să vezi cât de tânăr e viitorul
în ziua de mâine…

Pânza pe care am pictat
a suferit eşec
în cărţile de necromanţie.
Culorile au curs
şi un negru penel străin
i-a sugrumat curcubeului zâmbetul.
Lăsând pânza să-şi soarbă uleiul
mm găsit-o uscată,
ştearsă şi moartă.
Melcii au rugumat-o
când îi făceam molitva
pe lumina pânzei de ieri.
Am revenit
când rama i-a-ncolţit mucegaiul
pe marginea iluziei de culori.
A curs curcubeul
şi zâmbetul lui
a trădat penele din oglindă.
Pânza a putrezit…
roasă de melci,
urmărită de ciorile din călimară.
Aroma de mucegai
a strivit florile de lângă icoană,
care nu au culori.
S-a descompus busuiocul
în mucegai,
ros de melci cu peniţă ce tace…

O ţigară pentru fiecare noapte,
cu fum înăbuşitor, cu ochii în stele.
O ţigară şi o călătorie în fiecare noapte,
aripi înşeuate-n zbor pe Calea Lactee,
o ţi gară închinându-se întregii Galaxii.
Fumul alb topeşte plămânii bolnavi
de când mi-am trimis în călătorie,
pe fumul de ţigară, ştiinţa zilei de Apoi.
O noapte albă în fiecare ţigară,
un cer cu stele în fiecare moleculă de fum
ce amorţeşte nasul să nu simtă izul laptelui.
O călătorie prin Univers cu aripi ce cresc
înaintând spre plămânii bolnavi
ai unui poet care pentru fiecare noapte
a stins în sine-o ţigară.

Am rămas singură cu el – ambii prinşi într-o clepsidră,
Ucigătoare fantomă a trecutului – impersonal viitor,
Copil ale cărui aripi vibrează în nisip când cade,
Un colibri cărui inima nu-i mai bate-n zbor,
Rămas fără ea de amor către-o floare,
Ofilită suflare pe Calea de Veci,
Stinsă iluzie între pietre şi ape
Peste ape, sub curcubeu,
Sub nori şi iluzii
Sub stele
Să ne despartă
Tulburată  privire
Ascunsă sub curcubeu,
Într-o iluzie dintre pietre şi ape,
Păşind spre Calea de Veci peste noi,
Într-o floare ce-a scurs nectar din iubire,
Iubind un colibri cărui nu-i bate inima-n zbor,
Când cade în nisip amăgit de un copil care râde,
Impersonala fantomă a trecutului – ucigătoare în viitor
Mă lasă singură cu gândul că suntem împreună, într-o clepsidră.

În loc de prolog:
Mi se usucă frunza, iubite,
În noaptea condamnată iubirii
Când iarăşi sparge bolta, cu ochi,
Calea Lactee.

Îmi veştezeşte ramul,
Mi se scurtează vena
Din crengi fără de  freamăt,
Din voci fără suspine…

Iar s-a aprins lumina
Şi-o lacrimă căzut-a
Dintr-un amor fierbinte
Surpând durerea mea.

Într-o cădere stinge
Pleoapa mea cometa
Ce-n negri ochi căzut-a
Pe cosmos îngrelat.

Albastra licărire
Se bucură şi cade
În dragoste, pe mine,
Beată de neştiinţă.

Sunt trasă-n găuri negri
De vlaga ce-n tulpină
A mai salvat amorul
De tine-ndoliat.

Simt că iubesc, şi totuşi,
Ştiu că te pierd în mine,
Mă pierd în noi şi cerul
Cu fulger mă loveşte.

Vorbesc dealuri cu mine
Sperând s-auzi degrabă,
Cât vremea nu dispare,
Cât ceasul n-a mai stat.

Mi se usucă frunza,
Îmi cade ramu-n beznă,
Pentru că vine ploaia,
Fiind că amorţesc…

M-am lăsat prinsă-n grotesc,

Între două paranteze-

Din prostie în firesc

Ca din aer pe faleze.

M-am lăsat prinsă-n grămezi

De romane şi iluzii,

Înecândumă-n zăpezi

Care spală de confuzii.

M-am lăsat dusă de val

De un termen dintr-o carte

Şi trezindu-mă-n astral

Am aflat că sunt aparte.

Dintr-o carte cu poveşti

Am zburat în zori spre lume

Şi iluzii nefireşti

M-au făcut un prost pe bune.

Am ieşit din labirint

Şi-am visat a face carte,

Botezată cu argint

Sunt un prost ce n-are parte.

Versul meu sună greoi,

Mai e sec şi fără sevă

Şi ca oaia printre oi

Mă agit să facem grevă.

Trasă de păr în grotesc

Sunt un prost ce n-are carte

Şi ca oaia în Ceresc

Aş vrea să mă ştiu aparte.

Port durerea între foi,

Atârnată de cuvinte:

Sunt o oaie printre oi

Ce caută-n carte minte.